Acasă stiri Cristian Bușoi, analiză a sistemului de sănătate din România | DC News

Cristian Bușoi, analiză a sistemului de sănătate din România | DC News

28
0
DISTRIBUIȚI
loading...



Iată concluziile enunțate de Cristian Bușoi:

Pentru ca sistemul de sănătate să devină cu adevărat performant toate politicile publice trebuie să pună în centru pacientul. Chiar dacă s-a clamat în permanență acest lucru, în practică pacientul a fost rareori cu adevărat preocuparea primordială atunci când s-a gândit o schimbare legislativă sau când s-au implementat diverse măsuri. Situarea pacientului în centrul sistemului de sănătate, nu doar la nivel declarativ, va asigura coerența măsurilor ce se vor adopta şi va produce beneficii importante atât pentru pacient, cât şi pentru sistemul de sănătate românesc.

            Statul are datoria să garanteze cetăţenilor săi servicii medicale de calitate şi totodată trebuie să asigure un acces real în condiţii de echitate la aceste servicii. Indiferent de doctrina şi ideologia care ghidează propunerile de reformă, principiul solidarităţii trebuie să rămână în centrul construcţiei sistemului. Fără solidaritate nu poate fi construit un sistem care să asigure un acces adecvat întregii populaţii. În esenţă, solidaritate înseamnă că în orice moment cei sănătoşi plătesc şi pentru cei bolnavi, cei cu venituri mari contribuie şi pentru cei cu venituri mici sau fără nici un venit.

Schimbarea radicală

            De-a lungul ultimilor ani s-a pus în discuţie o schimbare radicală a sistemului actual de sănătate şi anume trecerea fie la un model de tip sistem naţional de sănătate, fie la un model de tip asigurări private de sănătate.

Sistemul naţional de sănătate există în câteva ţări europene, şi în capitolele anterioare am descris pe scurt sistemul britanic şi cel spaniol. Opinia mea fermă este că în România desfiinţarea sistemului de asigurări de sănătate şi trecerea către un sistem naţional ar duce mai degrabă către perioada comunistă, către o creştere a birocraţiei, către o centralizare păguboasă. Riscăm ca în loc de modelul britanic Beveridge, să ne întoarcem la modelul Semashko, de tip socialist. În plus, existenţa unui asigurător public de sănătate, astăzi CNAS, ca şi actor important, asigură un echilibru al deciziei. Cred de asemenea, că trebuie să existe o distincţie de acces la servicii între cei care contribuie la sistemul de sănătate şi cei care nu contribuie, chiar dacă, aşa cum am afirmat răspicat, principiul solidarităţii trebuie să constituie esenţa sistemului. Aşadar, un minim de servicii de sănătate trebuie asigurat şi celor care nu contribuie la finanţarea sistemului de sănătate, în aceste servicii fiind incluse urgenţele medicale, programele naţionale de sănătate pentru boli grave sau costisitoare.

Asigurări obligatorii private

            A existat şi o propunere, considerată a fi de dreapta, aceea a asigurărilor obligatorii de sănătate gestionate însă de actori privaţi. În acest caz se vorbeste despre un modelinspirat de cel olandez. Deşi cred cu tărie în competiţie şi în iniţiativa privată, am convingerea că modelul cu asiguratori privaţi ar putea duce la o îngreunare a accesului pacienţilor la servicii medicale, la nașterea listelor de aşteptare, la un număr mai redus de servicii la care să aibă dreptul pacientul, comparativ cu situaţia actuală. În plus, un astfel de sistem ar genera fără îndoială creşterea costurilor de administrare deoarece, în loc de CNAS ar există cel puţin trei sau patru case private la nivel naţional, obligatoriu cu un număr echivalent de angajaţi, dacă nu mai mare (în condiţiile în care numărul de angajaţi de la CNAS este clar insuficient), şi cu salarii în mod normal mai mari decât salariile bugetare de acum. Sigur că ar există şi unele avantaje certe, dar în opinia mea balanţa ar fi influențată de dezavantaje mult mai mari.

            Pledez pentru menţinerea modelului existent, cu asigurări obligatorii publice gestionate de un organism al statului – CNAS, poate cu o mai mare putere acordată caselor judeţene sau chiar cu o regionalizare (o Casă Naţională şi opt filiale regionale) şi cu eficientizarea la maxim a activităţii. Cred că se pot genera politici pentru îmbunătăţirea sistemului de asigurări de sănătate publică, îmbunătăţiri care să aducă beneficii cetăţenilor, prin centrarea pe pacient.

Modelul francez, potrivit pentru România

            Dacă ar exista totuşi un model care să poată fi implementat în România, odată ce se va eficientiza şi îmbunătăţi modelul existent, în viitorul nu foarte îndepărtat, acela ar fi în opinia mea modelul francez. În esenţă, asigurarea obligatorie publică gestionată de stat trebuie să acoperire majoritatea serviciilor, iar în cazul anumitor servicii (de exemplu unele internări de scurtă durată, unele rețete compensate, vizitele la medicul de familie sau în ambulatoriu) coplata să fie asigurată din asigurări private. Sigur că sistemul de urgență, programele naționale de sănătate și tratamentele cele mai scumpe ar trebui să fie în totalitate gratuite și accesibile tuturor cetățenilor. Într-un astfel de sistem vom avea actori privaţi care vor monitoriza costul serviciilor (fiind responsabili de plata unei părţi din aceste servicii) și care ar milita în mod activ ca furnizorii de sănătate să acorde servicii de calitate pacienţilor la cel mai eficient cost. Dacă va fi responsabil de plata unui procent (de exemplu 25%) din valoarea unui serviciu medical, un asigurator privat va putea întreba spitalul de ce a ţinut un pacient internat cinci zile când putea să fie internat doar trei, va putea întreba o farmacie de ce a eliberat cele mai scumpe medicamente, atunci când existau alternative terapeutice mai ieftine, va putea întreba un medic de familie de ce a recomandat analize medicale scumpe, fără a fi neapărat nevoie şi putem continua astfel pentru fiecare tip de serviciu acordat.

            În condiţiile în care cardul de sănătate va elimina frauda grosolană constituită din serviciile fictive, competiţia între asigurători privaţi care vor deconta o parte din serviciile medicale, va elimina frauda mai subtilă, cum ar fi de exemplu suprainvestigarea sau prescrierea unor tratamente foarte scumpe (când de fapt, experiențele și ghidurile internaționale recomandă utilizarea cu aceeași eficiență a tratamentelor mai accesibile) precum și risipa și ineficiența în acordarea serviciilor de sănătate.

            Opinia mea este că principalele direcţii pe care se poate construi un sistem de sănătate eficient pentru România sunt cele descrise anterior şi acestea ar trebui să constituie baza unui consens între toţi actorii din societate şi din sistemul de sănătate. Pacientul trebuie să fie cu adevărat în centrul sistemului de sănătate, să-i fie garantate drepturile şi calitatea serviciilor, precum şi accesul la serviciile de sănătate. Nu se poate determina o creştere semnificativă a calităţii serviciilor de sănătate fără o creştere a finanţării, realizată în mod constant, predictibil şi dublată evident de utilizarea eficientă, transparentă şi corectă a surselor de finanţare.

loading...

Gestionarea banilor și a resurselor

            O mai bună gestionare a banilor existenţi înseamnă în practică reducerea fraudelor prin utilizarea cardului electronic de sănătate și programe transparente de investiţii. Asigurarea unui traseu mai bun şi mai eficient al pacientului va aduce nu doar o raţionalizare a costurilor, dar şi beneficii extraordinare pacientului, care nu va mai trebui internat atunci când nu este necesar, care nu va mai fi plimbat între secţii şi între spitale, care va putea să se bucure de atenţia cuvenită din partea personalului medical din spitale, dacă aceştia nu vor mai fi supraaglomeraţi cu pacienţii care puteau fi rezolvaţi la nivel ambulator sau la nivelul medicilor de familie. Totuși, cea mai importantă pentru pacient rămâne nevoia de garantare a calităţii actului medical prin impunerea unor standarde obligatorii de calitate.

            Multe dintre ţările care au astăzi sisteme de sănătate echilibrate şi performante, precum şi indicatori buni de sănătate ai populaţiei, au înţeles în urmă cu câteva decenii că pe termen mediu sau lung este mai ieftin să previi decât să tratezi. De aceea, asigurarea unei prevenţii reale, durabile şi buna monitorizare a stării de sănătate a populaţiei este esenţială pentru ca România să se îndrepte către drumul cel bun.

            În condiţiile în care suntem parte a Uniunii Europene şi libera circulaţie a personalului medical este garantată, este nevoie de un management eficient al resurselor umane, dar şi de redarea demnităţii profesionale a personalului medical.Creşterea finanţării din surse bugetare, o mai eficientă colectare a contribuţiilor la asigurările de sănătate, utilizarea la maxim a fondurilor europene sunt măsuri absolut necesare, dar cu siguranţă nu vor acoperi toate nevoile de finanţare ale sistemului. Construirea unui sistem de asigurări private complementare, care să acopere atât acele servicii care nu sunt în pachetul de bază, cât şi o parte din contravaloarea costurilor unor servicii de sănătate, de la spitalizare până la reţetele compensate, de la consultaţiile în ambulator până la investigaţiile de laborator şi imagistice, după modelul francez, este o decizie strategică ce nu va putea fi evitată, în opinia mea, și care îşi va arată beneficiile într-un timp foarte scurt.

            Nu în ultimul rând, avem nevoie de o politică a medicamentului cost–eficiență care să fie centrată pe pacient, pe nevoile acestuia, cu un mix echilibrat în utilizarea de medicamente generice faţă de originale, cu un sistem al preţurilor inteligent şi cu mecanisme de compensare a costurilor după modelul clawback sau cost-volum, şi care să atingă obiectivul fundamental ca pentru cele mai multe dintre medicamente, şi mai ales pentru cele mai costisitoare, România să deconteaze cel mai mic cost dintre toate ţările Uniunii Europene.

[citeste si]

 



Source link

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here