DISTRIBUIȚI
loading...


Era o vreme în care ecranele televizoarelor se umpleau cu lideri sindicali vocali. Aveai parte cât era ziua de mare de Marica, Dumitru Costin, Bogdan Hossu, Coarnă, etc. Ningea afară? Ştirea nu putea trece fără ca vreun lider de sindicat să nu se pronunţe. Atât de hazlie devenise situaţia încât un prieten, glumind, spunea că expunerea mediatică a liderilor sindicali era invers proporţională cu capacitatea reală de influenţare a propriilor membri. Însă, în ciuda acestui amănunt minor treaba mergea ca unsă: sindicaliştii urlau, blaturile se făceau pe la spate şi toată lumea de la butoane era fericită.

Vremea a trecut şi-a venit regimul băsescu. Iniţial sindicaliştii au fost extrem de vocali, dar, pe măsură ce imensa şi terorizanta maşinărie băsistă de putere se construia, apetitul mediatic al indivizilor cocoţaţi în vârful structurilor sindicale devenea din ce în ce mai incert. Nu ştiu cum s-a întâmplat în realitate, adică nu-mi dau seama dacă doar cele câteva arestări operate pe repede-înainte (vi-l mai amintiţi pe Marius Petcu?) sau, dacă suplimentar s-a mai dat şi ceva ordin pe unitate, însă, de la un anumit moment, tot ceea ce însemna mişcare sindicală pur şi simplu a amuţit. Vigurosul domn Marica a dispărut de pe ecrane, Dumitru Costin s-a retras într-o ceţă suspectă, Bogdan Hossu de asemenea, iar Coarnă, ei bine, „vigurosul” Coarnă şi-a tras şapca adânc pe ochi, având totuşi grijă să nu-i deranjeze legendara circumferinţă, şi a început să fluiere-a pustiu, mai mult pentru sine, într-o anonimitate aproape ascetică. Putem spune că băsescu a realizat „marea linişte sindicală”, în condiţiile în care aberantele decizii ale epocii sale şi a nulităţii boc au condus la grave atingeri ale drepturilor salariaţilor. Vă mai amintiţi de scăderile generalizate ale veniturilor, de Codul Muncii făcut de o agentură americană şi preluat de maşinăria de vor a pdl-ului pe nemestecate, de legea sindicatelor şi de atâtea alte decizii „dă dreapta”. Marii sindicalişti păreau a fi fost intraţi în amorţire căci n-au zis nici pâs. Au tăcut parcă loviţi de-o boală ciudată care-i făcea să nu vadă şi să n-audă nimic.

Iată însă că, după ce opinia publică aproape-i uitase, sindicaliştii revin în forţă. Cică nu-s de acord cu măsurile de creştere a salariilor. Ştiu, pare o glumă, dar asta-i realitatea. Brusc, ăia care în alte dăţi erau acuzaţi de marxism, de subminarea proprietăţii private, etc. s-au metamorfozat într-un soi de tefelişti care prezintă îngrijorări serioase în ceea ce priveşte „poziţia financiară” a ţării, „sustenabilitatea sistemului de pensii”, „fundamentarea greşită a creşterilor salariale”, s.a.m.d. Mai mai că ai impresia că Ionuţ Dumitru şi-a tras-o cu sindicatele şi din impetuoasa iubire au ieşit mici puradei vocali care nu ştiu decât să mestece slogane pseudo-economice sterile şi lipsite de sens. Însă, surpriză! Ăia care mestecă stupizeniile amintite, alături de alte prostii şi enormităţi, sunt aceiaşi vocalici lideri care, până mai ieri, ameninţaţi de „să trăiţi!”, se retrăseseră în anonimat. Reveniţi de nicăieri, liderii sindicali ai ţării scot la lumină o incredibilă premieră mondială: corporatizarea mişcării sindicale. Astfel ne situăm probabil în avangarda mondială a transformărilor sociale. Sindicatele, în acest context, nu mai apără salariatul, ci corporaţia, având în stat duşmanul cel mai profund.

Poate aveţi impresia că exagerez, însă fix asta e ceea ce se întâmplă. Tăcutele noastre sindicate s-au transformat brusc în agenturi vocale urlând precum tradiţionalele bocitoare de fiecare dată când vreun fragment de legislaţie ar lovi în interesele multinaţionalelor de pe-aici. Cresc salariile? Sindicatele se opun pe motiv de nesustenabilitate. Încearcă Guvernul să mai întărească poziţia salariatului? Sindicatele urlă că prin slăbirea angajatorului se pune în pericol locul de muncă. Vrea Guvernul să bage-n penal orice tentativă de-a evita plata taxelor pe muncă (în ultimă instanţă şi pentru a proteja contribuţiile salariaţilor la pensie, şomaj, sănătate, etc.)? Sindicatele spun că nu e corect. Vrea Guvernul să împiedice multinaţionalele să externalizeze profiturile? E de rău, spun sindicatele!

Mai mai că te-apucă râsul văzându-i pe caricaturalii lideri dându-se cu curul de pământ în timp ce invocă salariatul – acest „pui de Crevedia” pe spatele căruia şi-au făcut toate ticăloşiile de până acum. Şi uite-aşa, mişcarea sindicală din România se reinventează, transformându-se într-un bastion al tefelismului, într-un avocat dedicat al intereselor corporaţiei.

Întreaga ideologie neomarxistă constă în înlocuirea statului cu corporaţia, astfel încât, privind prin această prismă, tind să cred că mişcarea sindicaliştilor noştri e una cât se poate de normală: o virează fix acolo unde moştenitorii lui taica Marx dictează. Interesele muncitorilor, spuneţi? Păi ălea nu mai contează întrucât oricum sindicatele respective n-au membri sau, mai bine spus, trăiesc din nişte taxe de membership destul de dubios colectate. De-aceea orice ameninţări cu „greva generală” sau „manifestaţii masive de protest” venite din partea sindicatelor, în cel mai bun caz stârnesc râsul. Ar fi într-adevăr hazliu dacă n-ar fi tragic. Râsu-plânsu, monşer!

                                                                                                                                Dan Diaconu



Source link

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here